Steluţele Wizz - care ar fi motivul?

Ştie cineva care ar putea fi motivul că toate produsele care se vând în aeronavele Wizz Air au aceste steluţe în locuri ascunse de ochii lumii?
Ca un mesaj secret pe care mulţi îl văd dar puţini îl înţeleg, Wizz Air ne serveşte ceaiuri şi cafele în pahare cu un pentagram enigmatic. Zahărul şi frişca pentru cafea, şerveţelele de masă - toate au o steluţă undeva. Sau e un brand al companiei care le produce? 

Eng:
Could anyone know if there's any particular reason why the low-cost company airline Wizz Air serves its customers from products which have a hidden pentagram star on them?
I've made some photos so you could see what I'm talking about.
Is it the company that prints them or is it like an enigmatic hidden code big companies subliminally use.
Plenty of room for speculations, isn't it? :)

Microbuzele din capitală - câteva idei ale unui călător frustrat

Transportul în comun din Chişinău nu mai face faţă cerinţelor unui oraş modern, microbuzele de rută care au fost iniţial introduse ca o metodă temporară de transport urban au rămas deja de ani buni unica metodă de transport pentru majoritatea locuitorilor oraşului care nu au transport personal.

Rutierele – un mijloc de transport neadaptat corespunzător

Pe străzile oraşului vedem în mare parte diferite modele ale aceluiaşi tip de microbuz, Mercedes-Benz Sprinter, care s-a dovedit un model rezistent şi foarte bine primit de şoferii din Moldova. Este un vehicul rezistent, consumă relativ puţin, ieftin de întreţinut. Totuşi, în pofida pasiunii şoferilor de rută pentru acest model, pe drumurile oraşului nostru circulă modele complet neadaptate transportului urban de pasageri. Am ocazia să simt acest lucru de fiecare dată când urc în vreun microbuz din Chişinău.

Cum urcăm şi coborâm din microbuze

Despre modul în care intrăm şi coborâm din microbuz deja spune foarte multe despre acest tip de transport – dacă urci al doilea în acest tip de transport ai şanse mari să dai la propriu cu nasul în fundul călătorilor care au urcat deja – călătorii care au urcat, la intrare, se apleacă pentru că acoperişul este mai jos şi se reţin în faţă pentru că trebuie să scoată din buzunare taxa pentru călătorie. Unica metodă de a urca este fie să rogi pasagerii deja urcaţi să facă câţiva paşi mai înainte sau, dacă nu te aud, să-i împingi. Dacă microbuzul este arhiplin şi sunt pasageri în faţă şoferul pierde vizibilitatea în oglinda din dreapta, la fel ca şi controlul asupra uşii. Şoferul nu are nici un control asupra închiderii uşilor şi siguranţa acesteia. Nu de puţine ori aceştia pornesc în timp ce uşa nu este încă închisă – fie pentru că se grăbesc, fie că au staţionat neregulamentar şi sunt claxonaţi de şoferii din spate, enervaţi de şofatul şi opririle bruşte ale conducătorilor de maxi-taxi-uri.

La coborâre, de asemenea, sunt multe momente în care pot apărea situaţii de accident – şoferii nu au control asupra uşii şi atunci când staţionează pe a doua bandă pasagerii liber pot deschide uşa să coboare, neasigurându-se că de pe prima bandă nu vine alt autovehicul. Personal am fost martor la o asemenea situaţie când o doamnă a deschis uşa singură şi încercat să coboare în timp ce în viteză, pe prima bandă din dreapta un alt automobil a fost doar la câţiva centimetri de uşa deschisă brusc şi la un pas de a-i sfărâma picioarele. Totul s-a terminat cu un ţipăt disperat de frică şi cu un „ce, eşti oaie, nu vezi că vine maşina?” din partea şoferului.

Motive pentru care „marshrutka must die”

Mai jos vă propun o lista cu cele mai importante motive pentru care eu consider că aceste microbuze nu merită să fie numite transport civilizat.

1. Lipsa de igienă şi anti-sanităria din microbuze

În transportul în comun circulă tot oraşul, diferiţi oameni care au pus mâinile pe diferite lucruri înainte de urcare. Pe aceleaşi bare pun mâinile femei însărcinate, bătrâni bolnăvicioşi, copii care se întorc de la grădiniţe, mame cu copii sugari. Se simte că în microbuze pute. Mai ales vara. Se simte că nu se face curat, că scaunele nu sunt curate. De fapt, este un mister unde priveşte Centrul Naţional de Sănătate Publică şi de ce nu se iau măsuri pentru mizeria din transportul public. Scaunele în majoritatea rutierelor nu sunt lavabile, nu poţi să le speli, sunt aceleaşi scaune de zeci de ani pe care s-au aşezat mii de alte funduri şi care îmbibă ca un burete toată flora oraşului. 

Interiorul majorităţii microbuzelor este tapetat cu covrolin, un material complet neadecvat pentru transportul public. Într-o discuţie cu un medic de familie de la Policlinica Nr.1 din oraş, aceasta îmi spunea că acest material de tapiţerie este un adevărat cuibar de infecţii: tuberculoză, virusuri respiratorii, tot ceea ce se tuşeşte şi se strănută de către toţi călătorii creşte şi se cuibăreşte bine-merci în tapiţeria şi scaunele rutierelor. Ridicaţi capul şi priviţi podurile acestora – în multe dintre ele pe la colţuri veţi vedea urme de condensat care deja răzbat prin învelişul de covor şi lasă şiroaie negre ce amintesc despre cât de prost ventilate sunt rutierele, cât de prielnice sunt condiţiile pentru ca toate infecţiile să se adăpostească şi să se transmită mai departe. De ce ne mai mirăm că avem o populaţie bolnavă dacă zi de zi câteva ore stăm cu nasul în butoaiele acestea de metal infecte? 

Arătaţi-mi un şofer care are grijă să şteargă zilnic barele din microbuze cu soluţie antibacteriană, sau ca podeaua să fie tratată corespunzător. Arătaţi-mi cum se spală scaunele şi cum se dezinfectează pereţii microbuzelor. Nu există asemenea noţiuni cum ar fi igiena în transportul public la noi şi Centrul pentru Sănătate Publică ar fi trebuit de 20 de ani să se autosesizeze în această direcţie.

2. Condiţiile pentru persoane cu nevoi speciale, copii, etc.

Dacă călătoriţi frecvent cu rutierele, cu siguranţă aţi fost martori la situaţii în care urcă mame cu un copil în braţe şi şoferul porneşte neasigurându-se că mama sau copilul se ţin de bare sau că au loc pe scaun. Sunt situaţii când urcă un părinte cu doi copii şi prima grijă a şoferului este să îi prevină că „rebeonku 7 let, doljen platiti” şi nu să se asigură că acei copii nu se vor rostogoli când el apasă pe accelerator. Barele, în majoritatea rutierelor, sunt amplasate una orizontală sus pe dreapta şi una sus pe stânga, verticale: una la intrare şi una la spatele şoferului. Copii şi adolescenţii care nu au loc pe scaune trebuie fie să se fixeze de barele verticale de lângă uşă, împiedicând urcarea şi coborârea, fie să se ţină de scaune, ceea ce este complet nesigur şi periculos.
Despre bătrâni şi persoanele cu dizabilităţi nici nu mai vorbim – acest transport nu este pentru ei. La fel cum nu este nici pentru femeile însărcinate – drumurile noastre pline de gropi, suspensia rigidă a microbuzelor şi, de cele mai multe ori, îmbulzeala şi scaunele prea apropiate unul de celălalt poate transforma o viitoare mămică într-o mămică, din mers!
Eu sunt înalt, probabil mai mult peste medie, de aceea mai mult decât pe oricine, acest tip de transport public, efectiv, mă terorizează. Înălţimea salonului sub 1,80m mă obligă să stau cu capul aplecat pe tot parcursul călătoriei. Unicul lucru pe care îl văd îmi sunt papucii sau ceafa călătorilor care merg alături de mine în picioare. Sunt sigur că pasagerii care au peste 1,70m nu mai văd ferestrele şi pe unde se merge, nu văd străzile şi nu se pot orienta unde se află. Am ani buni de când circul pe străzile oraşului şi deja cu ochii închişi ştiu toate străzile pe care circul zilnic, însă îmi imaginez cum s-ar simţi în locul meu cineva care nu cunoaşte străzile şi nu ştie unde se află - asta pentru că nu se vede nimic dacă stai în picioare.

3.Scaunele

Încă puţin despre scaune – sunt un dezastru în majoritatea microbuzelor. Prost fixate, în stare deplorabilă, de multe ori am avut situaţii când simţi că se leagănă şi poate să se rupă sub tine sau când în spetează din cauza uzurii se simt bucăţi de metal care mi-au zgâriat spatele la hopuri mai mari. În general transportul urban are nevoie de scaune mici, lavabile, subţiri şi nu ceea ce avem noi – fotolii prost făcute, pline de praf, murdare şi dărăpănate. De cele mai multe ori rândul de scaune din spate sunt ridicare pe o platformă mai înaltă pentru a mări spaţiul din portbagaj, de aceea pasagerii se pomenesc cocoţaţi cu capul în tavan. Pe ruta 115 de câteva ori am mers într-un microbuz care în rândul din spate are scaunele foarte aproape de tavan şi trebuie să apleci capul că să nu te loveşti.
De asemenea, spaţiul dintre scaune nu este adaptat pentru pasagerii adulţi. Cu asta ar fi trebuit să încep de fapt, pentru că anume asta mă enervează la culme cel mai mult – lipsa spaţiului pentru picioare. De parcă am trăi în China unde media la înălţime e de 1,60m. Şi nu doar eu sunt enervat de acest lucru, observ şi bătrânii, persoanele mai plinuţe, cei care mai au câte o sacoşă – evită scaunele de la fereastră pentru că nu încap, nu pot trece pe al doilea scaun de la geam şi nu pot sta acolo omeneşte. Mai ales când scaunul din faţa ta este prost fixat şi răblăgit şi îţi tasează genunchii la fiecare hop sub greutatea vecinului din faţă. Enervant la culme.

4. Despre siguranţa în microbuze şi despre ce nu-i greu de făcut

Am auzit cu toţii despre accidentele din ultimul timp în care au fost implicate microbuzele din oraş. Nu sunt primele şi nici ultimele. Cu toţii ştim că şoferii în mare parte sunt bădărani şi nu au idee despre cum trebuie să ducă pasageri. Însă sunt unele lucruri care pot fi făcute fără prea mult efort şi care ar creşte puţin calitatea transportului. 

Nu-i greu să ai un stingător de incendiu şi un ciocănaş de sticlă pus în fiecare microbuz. Dacă eşti un administrator de rută, nu-i greu într-o zi o dată pe săptămână să îţi aduni toţi şoferii şi să le organizezi o întâlnire cu un specialist în relaţii cu publicul care să le explice elementarul despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii în calitatea lor de şoferi, să li se repete mai des că în transportul lor urcă oameni pe care poate îi doare un dinte sau care, poate, se întorc de la o înmormântare şi ei nu vor să asculte piese cu „Vladimerskii ţentral veter severnîi” şi radio Şanson. Tot pentru un administrator, nu-i greu să îţi impui şoferii să poarte pantaloni şi cămaşă, sa nu umble în şlapi şi pantaloni scurţi, fără chipiuri trase pe ochi şi sa nu scuipe seminţe sau să aprindă ţigări, să nu vorbească la telefon. Nu-i greu. Nu-i greu să-i dai afară pe cei care nu vor să se conformeze. Deloc nu-i greu nici asta. Nu-i greu să-i obligi pe şoferi să spele podeaua sau să angajezi pe cineva care o va face. Să treci pe la service să mai strângi şuruburile de la scaune şi barele de metal. Tot nu-i greu să faci o plimbare în calitate de pasager în propriile microbuze, să te aşezi, pe rând pe fiecare scaun şi sa te ţii de bare, să simţi singur dacă e bine sau nu şi dacă încapi sau nu. După ce am văzut zilele acestea la tv cum arată unii administratori de rută, care s-au dovedit a fi nişte neni burdănoşi, mâ îndoiesc că ei vor trece acest test cu aşezatul pe fiecare scaun – încă un motiv în plus să se gândească că mai sunt şi alţii ca ei care nu încap şi poate e timpul să lărgească spaţiul dintre scaune, să poate merge toată lumea civilizat. Nu-i greu deloc să faci unele schimbări, dar, din păcate, n-are cine le face.
Se vede clar că transportul public din capitală este mai puţin un transport public şi mai mult un biznăs. Iar biznăsul moldovenesc contemporan este sălbatic, fără scrupule şi murdar, la fel ca microbuzele acestui oraş.

Plimbare de mai - spre Vadul lui Vodă cu bicicleta

Astăzi am hotărât să fac o plimbare cu bicicleta în afara oraşului. Am mers până la Vadul lui Vodă şi înapoi. Primăvara asta mi-am reparat bicicleta care o aveam mai de demult şi acum, odată ce-am pus-o pe roate, am  decis să îmi fac timp să merg cât mai mult cu ea.

Chişinăul nu este deloc un oraş prietenos pentru bicicliști, nu este gândit pentru aşa ceva. Deloc. Şi nu doar pentru biciclişti, ci pentru toţi cei care sunt pe roţi. Foarte puţine trotuare au treceri la bordură pentru biciclete sau cărucioare şi sunt o adevărată corvoadă când vine vremea să le treci. Pe trotuar mă simt cel mai sigur – poate că incomodez pietonii, nu ştiu; mă strădui să merg încet – printre maşini mă simt tare vulnerabil, e foarte mult fum şi praf şi nu mă simt deloc sigur pe situaţie pentru că nu ştiu ce fel de persoană e la spatele meu şi cât de mult îi pasă de siguranţa mea.

Încet-încet, m-am văzut ieşit din oraş. Dealul de la CET-1 spre Ciocana mi s-a părut enorm şi dacă am să mai merg pe traseul acesta aş vrea, dacă se poate, să evit bucata asta :) Nu că aş fi leneş, dar prea mult stres pe genunchi tot nu cred că-i bine – e o pantă foarte abruptă şi lungă, foarte greu de urcat, m-am simţit de parcă escaladam Everestul. Plus că era amiază şi foarte cald.

În afara oraşului e altă lume – mai liniştit, alt aer şi mai multe păsări. Oricum, eşti pe drum, mai trec maşini şi asta strică din atmosferă, dar oricum, ai un mic sentiment de evadare. Drumul spre Vad pe unele bucăţi e deplorabil. Am mers de multe ori pe acolo şi sunt sigur că nu s-au făcut reparaţii mai serioase de mulţi ani. Când cobori  cu viteză şi simţi cum furca din faţă se luptă cu gropile din asfalt te cam întrebi dacă rezistă sau nu. Din fericire a mea a rezistat. Bicicleta mea e una ieftina, piesele sunt accesibile, pot să le schimb oricând şi cred că în viitorul apropiat rămân tot pe acest segment – mi s-ar rupe inima dacă aş şti că am o bicicletă bună şi o chinui pe drumurile noastre. Cred că aş alege mai atent pe unde merg.

Lăsând oraşul în urmă am făcut şi câteva fotografii. În aceasta puteţi vedea skyline-ul Ciocanei :) Totul este foarte verde şi poetic.

Privim puţin mai la dreapta şi vedem încă un peisaj frumos de primăvară. Nu ne vom bucura prea mult de această verdeaţă pentru că prin Iunie de obicei cam totul începe a se usca şi nu e atâta verdeaţă ca acum, deci se merită să ne oprim să mai admirăm puţin.

În c. Budeşti de asemenea am găsit un peisaj frumos. La marginea satului un băieţaş vindea cireşe de mai. Din viteză am reuşit doar să-l întreb cât costă însă nu m-am oprit pentru poze. 

După mult pedalat şi aproape 1,5 litri de apă băute m-am văzut în Vadul lui Vodă. De deasupra orăşelului totul arată foarte pitoresc. În vale mai poate fi văzută o buclă a Nistrului iar cerul înveleşte frumos coclaurile verzi. Dincolo de Nistru se întinde tot pământ moldovenesc, tot oameni de-ai noştri şi sper sincer ca toată această poveste cu apucăturile ruşilor să se termine frumos şi paşnic. 

Odată ajuns în vad, m-am coborât spre plajă. Din păcate am fost întâmpinat de aceeaşi imagine dezolantă cu care am fost întâmpinat ani de-a rândul în acest „orăşel de vacanţă”. Şi când te gândeşti că mai bună staţiune turistică decât asta nu avem ţi se cam face milă de noi. Nu prea avem noi gust la distracţie.

Au mai rămas 2 săptămâni până la începerea sezonului estival şi unica schimbare care se vede este faptul că plaja a fost „împrospătată” cu o arătură bună. Pentru că nisipurile de pe plaja Nistrului sunt mai mult argiloase decât nisipoase după umezeala din iarnă acestea se solidifică şi se fac tari. Cred că s-ar mai putea face câte ceva ca plaja asta totuşi să arate a plajă şi nu a arătură.

Apa din Nistru de departe mi s-a părut murdară şi tulbure, pluteau crengi – e clar că nu e bună de scăldat şi, în general,vă recomand sincer să evitaţi să vă scăldaţi în acest râu. Cei din Soroca şi satele din avalul râului vă pot spune mai exact de ce, dar cred că înţelegeţi despre ce este vorba.

 

Totuşi, am întâlnit câţiva temerari care au străbătut prin dunele lăsate de tractorul care a dat refresh plajei şi se bronzau nestingheriţi. Puţin soare face întotdeauna bine.

Iarba la brâu şi trotuarele - jalnice

Şi un căţel curios care s-ar fi bucurat dacă îi aruncam ceva. Nu aveam decât vreo două mere aşa că şi-a pierdut repede interesul pentru mine.

Unii totuşi s-au apucat de retuşări – puţină vopsea înainte de sezonul turistic. Dar asta nu e decât o picătură în... Nistru.

Am lăsat Vadul lui Vodă cu un sentiment plăcut că am mai ieşit din oraş şi am avut ocazia să mai respir puţin aer mai oxigenat şi să mă bucur de o aşa zi frumoasă cum a fost cea de azi. M-am convins că nu prea vom avea ce face nici anul acesta în orăşelul turistic Vadul lui Vodă, unde oricum toţi merg să se îmbete şi nu pentru a face ceva util, aşa că la ce bun renovări şi amenajări dacă merge şi aşa? Vadul lui Vodkă :)

 Drumul spre casă mi s-a părut mai scurt şi mai uşor. Poate  pentru că pantele nu sunt atât de abrupte sau eram eu obosit şi vroiam să ajung să mănânc mai repede. Oricum, am ajuns în oraş aproape extenuat, făcusem peste 50km cu bicicleta! Un record pentru mine care nu am trecut de 40km niciodată.

Şi încă ceva despre ciclismul prin Chişinău:
Am observat că săptămâna aceasta Primăria oraşului a mai făcut o încercare de a reînvia pistele pentru biciclişti din oraş. Din păcate, repet, acest oraş nu este pregătit pentru aşa ceva. Ce folos că s-au desenat linii galbene pe jumătăţi de trotuar dacă acestea au fost făcute cu aceeaşi vopsea care se va şterge în următoarele 3 luni? Anul trecut s-au mai trasat segmente pentru biciclişti pe viaduct spre exemplu şi în câteva luni cu greu se mai putea observa că este vorba de segment pentru ciclişti. Anul acesta s-a luat o decizie mai îndrăzneaţă şi s-au trasat benzi pentru ciclişti chiar şi în Parcul Central. Din păcate, am observat că aceste benzi pentru ciclişti se termină brusc la un semafor şi partea cealaltă nu mai ai bandă rezervată: de parcă ţi s-ar spune „Până aici, băiete! Mai departe iei bicicleta subţioară şi pe jos!”. Alteori, aceste benzi îţi pot pune în pericol viaţa cum de exemplu se întâmplă cub escalatorul de la Sun City: pista pentru ciclişti ocoleşte intrarea în spre escalator şi se îndreaptă spre semafor. Însă în cale sunt nişte bariere de metal! O idee idioată, nu mi-aş dori să fiu un biciclist care coboară în viteză noaptea pe bucata asta de pista.

De aceea, doamnă Primărie, nota 2 la acest capitol. Şi nota 2 administraţiei locale de la Vadul lui Vodă pentru felul în care gestionează plaja şi tot ce se întâmplă acolo. 

În schimb, Natura primeşte 10, cu plus - pentru peisajele frumoase ce le-a aşternut primăvara asta pe dealurile Moldovei şi care mi-au înfrumuseţat plimbarea de azi.

Despre cum eu sunt ca restul şi cât de trist e asta

Toate oglinzile pe care le-am avut vreodată prin casă au început să nu mă mai încapă după ce am aveam peste 16 ani. Trecusem de un metru şi optzeci pe atunci şi ca să îmi văd ciubcicul trebuia deja să mă aplec. Apoi am observat că şi prin localuri sau pe la vecini şi prieteni oglinzile nu sunt agăţate unde mi-ar plăcea mie să stea şi trebuie să mă aplec pentru a mă vedea. Până la un timp nu prea am dat mare importanţă acestui lucru. Dar când de fiecare dată trebuie să te apleci pentru a vedea dacă nu ţi-a rămas spuma de la pasta de dinţi în colţul gurii dimineaţa sau când vrei să vezi dacă nu cumva vreun şfichi de păr nu se ţuguiază pre tare într-o parte, această fiecare aplecătură devine un chin. Se transformă într-o picătură chinezească - un ritual de aplecare de câteva ori pe zi în faţa unei banale oglinzi, de parcă permanent mi se reaminteşte că nu sunt ca toţi, am ieşit puţin din standarde, deci trebuie să îndur consecinţele.

De asemenea şi oraşul acesta infect, are grijă să îmi aducă aminte de câte ori e posibil că nu mă încadrez în standarde. Rutierele noastre sunt primul şi cel mai dureros exemplu de acest fel. Sunt efectiv torturat de câteva ori pe zi în ele: fiindcă sunt mai înalt decât microbuzele de rută, trebuie să îndur cam o oră de stat în picioare cu capul aplecat în piept şi cu ceafa în acoperiş. În plus, chişinăuienii şi oaspeţii capitalei ştiu foarte bine că rutierele în sine sunt enervante prin faptul că sunt un mijloc de transport băşinos şi nespălat unde în fiecare a doua cântă muzică tare şi cam toţi şoferii sunt cu handicap. Dar încă să mai şi fii forţat să stai cu capul subţioară? Fără sa vezi nimic pe fereastră. Uneori câte un fir de păr răzleţ ajunge să mi se prindă în plafonul becurilor din acestea iar la următorul hop acesta îmi este smuls. E o adevărată tortură, v-o jur!

Nu o dată mi s-a întâmplat să merg pe trotuar şi să mă lovesc cu capul în acoperişurile gheretelor care noaptea acoperă vitrinele acestora iar ziua este ridicat în sus. În una din aceste întâmplări chiar am ajuns să-mi sparg capul rău şi a trebuit un pansament sănătos ca să opresc hemoragia. Nu o dată m-am lovit cu capul şi în uşi de scări de blocuri, în panouri de la schimburi valutare de prin oraş, în tot felul de reclame şi căcaturi agăţate prin magazine sau pe marginea drumului şi trotuarele capitalei. Toate îmi sunt ca un pumn după ceafă care mi se dă pentru că nu sunt de mărimea celor care le-au agăţat acolo. Nu există un standard în ţara asta care să mă apere pe mine, ca om înalt.

În cazul meu degrabă nici nu aştept prea multe schimbări. Presimt că pur şi simplu va trebui să mă adaptez pentru că nu se prevede ca prea curând municipalitatea să scoată rutierele astea scunde şi împuţite de pe rută sau să oblige comercianţii să nu aibă firme, reclame şi vitrine deasupra trotuarelor mai jos de doi metri şi jumătate. Va trebui să mă adaptez. Dar am mai observat un alt lucru: în jurul meu peste tot sunt oameni din aceștia ca mine - adaptabili. Care se apleacă.

Este un trotuar pe Dacia deasupra căruia de câţiva ani tot creşte o creangă. Cu vreo doi ani în urmă doar eu şi probabil alţi năntălăi ca mine abia dacă ajungeau cu vârful firului de păr buza frunzelor de pe acel ram. Acum situaţia s-a corobănit serios: creanga a crescut obraznic în jos şi zeci de oameni care zilnic treceau pe sub ea nestingheriţi, acum trebuie să se aplece şi ei. După câţiva ani de inacţiune au devenit, ca mine, nişte adaptaţi.

Întrebarea mea este "Când trebuie să reacţionăm?". Care este pragul nostru de reacţie şi ce ne motivează să trecem la acţiune? Cine va fi acel care va tăia creanga asta, va da cu un topor în ea şi în toate celelalte crengi şi acareturi care ne stau în cap? Probabil nu voi fi eu, pentru că eu continui să mă aplec şi astăzi pe la oglinzile din baie, stau cu capul aplecat ore în şir prin rutiere, tacit înjur în gând când dau cu capul în acareturile vreunei dughene şi nu fac nimic când mă trezesc cu capul într-o creangă. Şi văd că asta o fac toţi. Nimeni nu ia în mână un topor şi să taie crengile care ne dau în cap. Toţi preferă să se aplece. Chiar dacă nu mă încadrez în standardul de înălţime, în schimb mă înscriu perfect în cel de inacţiune.

Acest lucru mă face să cred că suntem în general o naţiune de oameni aplecaţi. Nu pot spune că suntem bine crescuţi şi politicoşi şi asta ne-ar opri de la acţiune, pentru că ştim bine că nu este aşa. În mare parte, nu suntem bine crescuţi. Atunci ce suntem? Probabil suntem bine bătuţi de mici atunci, atât de bine încât să nu mai îndrăznim să piuim fără a fi rugaţi să o facem. Iar când vine vorba de propria noastră coloană, preferăm să ne aplecăm şi să înjurăm tacit în gând, aşteptând să ne salveze cineva. Păcat că nu vedem totuşi că noi trebuie să fim propriii noştri salvatori.

Farmecul animaţiei de care am uitat de ceva timp

Aseară am mers la un film de animaţie proiectat la cinema „Odeon” în cadrul festivalului de animaţie Animest ediţia 2012, un film animat în regia lui Hayao Miyazaki. Filmul a fost o alegere interesantă chiar şi pentru mine, care nu sunt un fan al filmelor anime japoneze. Povestea filmului a reuşit să mă ţină atent la ecran, uneori cred că s-a făcut abuz de suprarealism şi totul pare prea ieşit din comun pentru a fi credibil (poate doar pentru mine), dar aşa cum avem de-a face cu o poveste, nimic nu poate fi pus la îndoială şi totul poate fi adevărat.

Filmul (Howl's Moving Castle) este foarte bine făcut, întreaga poveste decurge suficient de încet şi ai timp să înţelegi ce se întâmplă de fapt, abundă în imagini frumos realizate şi totul creează o feerie specifică filmelor anime. Am plecat din sală cu acea senzaţie de „ce bine ar fi dacă realitatea noastră ar fi ca un film anime”. 

Când eram mic, îmi doream foarte mult să ajung pictor pentru desenele animate. Am crescut într-o constantă penurie de filme animate, niciodată nu mă săturam de ele şi erau zile triste când nu prindeam vre-un film cu desene animate la televizor sau acestea erau în reluare. De acolo probabil a şi mi-a pornit dorinţa de a fi unul dintre acei „vrăjitori” care dau viaţă personajelor din desenele animate. Am sacrificat chiar şi un proiector cu diapozitive de-al mamei pe care am vrut să-l transform într-un proiector al viitoarelor mele filme animate pentru toţi copiii de pe strada mea. Visul meu: să-i invit pe toţi într-o zi la un desen animat rulat pe un perete la mine acasă. 

Animatorii de azi sunt însă cei care au reuşit să menţină vie această pasiune pentru poveşti şi personaje de animaţie. Acum, când îmi aduc aminte la ce visam, îmi dau seama cât de naiv eram şi cât de simple mi se păreau lucrurile. Filmul de ieri mi-a reamintit ce mare e diferenţa între mine copil şi eu acum. M-am transformat în cineva care nu mai crede în poveşti, prea pragmatic şi cu mai puţine vise. Unii spun că desenele animate sunt doar pentru copii, însă eu simt că nu e adevărat: ele ne pot ajuta să nu uităm să visăm, să ne lăsăm imaginaţia să zboare şi să transmită mesaje pe care filmele n-ar putea-o face niciodată. Animaţia ne reaminteşte că am fost cu toţii copii şi nu e nimic rău în a visa cu ochii deschişi, spre ecran.