Statuia Regelui Ferdinand al României, Chișinău |
Autor: Cristian Negrea
Motto:
„Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste."
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste."
Limba noastră, de Alecu Matevici, preot şi poet basarabean mort de tifos pe frontul Moldovei în august 1917
Trupele
române, strânse în bucata ce mai rămăsese din România la sfârşitul lui
1917, respectiv nordul Moldovei, făceau faţă cu succes trupelor ruseşti
bolşevizate puse pe jaf şi anarhie, ba chiar pe instaurarea comunismului
în România prin arestarea regelui şi executarea guvernului. Prin
luptele grele de la Galaţi, Fălticeni, Mihăileni, Paşcani şi alte părţi
au reuşit dezarmarea şi evacuarea celor peste un milion de ruşi din ţară
(vezi Primele lupte ale Armatei Române cu bolşevicii)
în doar o lună şi jumătate. În timp ce la vest de Prut se dădeau lupte
şi se petreceau aceste lucruri, Basarabia era la marginea prăpastiei.
Revoluţia rusească
Se
împlinise mai bine de un secol de stăpânire rusească în Basarabia,
ocupată de la 1812. Cum le era obiceiul, autorităţile ruse la început au
lăsat organele locale de conducere, sub forma unei autonomii locale
conduse de boierii moldoveni, pentru ca în câţiva ani să desfiinţeze
autoguvernarea transformând Basarabia într-o gubernie rusească, în care
începuse să se manifeste cea mai dură formă de împilare şi rusificare cu
putinţă. Deznaţionalizarea era mult mai dură ca şi cea a românilor din
Ardeal,
astfel se poate explica cum de au reuşit în o sută de ani mai mult decât ungurii în nouă sute. Învăţământul, biserica, administraţia, totul era în limba rusă, vorbită doar de slujbaşii şi coloniştii aduşi aici cu zecile de mii, pentru a face să dispară cu desăvârşire orice element românesc, la fel cum ruşii şi apoi sovieticii au făcut să dispară zeci de popoare despre care a rămas doar amintirea. Boierii care nu se rusificau erau trimişi în Siberia sau nevoiţi să se refugieze dincoace de Prut. Tatălui marelui cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Haşdeu, nu i s-a permis să vină în România pentru a-şi ridica titlul de membru al Academiei Române, în timp ce fratele mai mare şi-a sfârşit zilele în Siberia pentru vina de a fi român. Bogdan Petriceicu Haşdeu a reuşit să vină în România unde a devenit cea mai importantă personalitate culturală românească a secolului XIX.
astfel se poate explica cum de au reuşit în o sută de ani mai mult decât ungurii în nouă sute. Învăţământul, biserica, administraţia, totul era în limba rusă, vorbită doar de slujbaşii şi coloniştii aduşi aici cu zecile de mii, pentru a face să dispară cu desăvârşire orice element românesc, la fel cum ruşii şi apoi sovieticii au făcut să dispară zeci de popoare despre care a rămas doar amintirea. Boierii care nu se rusificau erau trimişi în Siberia sau nevoiţi să se refugieze dincoace de Prut. Tatălui marelui cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Haşdeu, nu i s-a permis să vină în România pentru a-şi ridica titlul de membru al Academiei Române, în timp ce fratele mai mare şi-a sfârşit zilele în Siberia pentru vina de a fi român. Bogdan Petriceicu Haşdeu a reuşit să vină în România unde a devenit cea mai importantă personalitate culturală românească a secolului XIX.
În
timpul revoluţiei eşuate de la 1905-1906 au avut moldovenii de la est
de Prut prima zvârcolire naţionalistă mai serioasă, atunci apărând
primele ziare în limba română după aproape o sută de ani (cu caractere
chirilice), atunci afirmându-se în arena luptei pentru renaşterea
naţională mai mulţi patrioţi basarabeni care vor deveni baza Partidului
Naţional Moldovenesc zece ani mai târziu, deoarece revoluţia a fost
înăbuşită (Pantelimon Halipa, Ion Pelivan, E. Catelli, Ştefan Ciobanu,
Anatolie Moraru, Simion Murafa, episcopul Gurie Grosu şi mulţi alţii).
După
trei ani de război mondial, în martie 1917 izbucneşte revoluţia care
l-a detronat pe ţarul Nicolae al II-lea. Guvernul Kerenski decide
continuarea războiului, dar este prea slab pentru a stăpâni anarhia care
se extinde inclusiv în cadrul forţelor armate. Acestea erau condiţiile
în care românii au fost nevoiţi să ducă bătăliile decisive din vara lui
1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, alături de aliaţii ruşi care
părăseau poziţiile de la primele focuri. Totuşi, au fost ruşi care au
luptat eroic, mai ales unităţile încadrate cu soldaţi basarabeni,
trimise pe frontul românesc pe motiv că în apropierea căminelor lor de
peste Prut vor lupta cu mai mare bravură, fapt care s-a dovedit în
practică. Aşa a fost cazul diviziei a XIV-a ruse, formată din
basarabeni, precum şi a artileriei ruse la Mărăşeşti, încadrată în mare
parte cu basarabeni. Chiar comandantul artileriei ruse, generalul
Grigoriev, a fost ucis în luptă şi conform dorinţei sale a fost
înmormântat alături de cei cu care a luptat. Astăzi îşi doarme somnul de
veci în Mausoleul de la Mărăşeşti, alături de generalul Eremia
Grigorescu, alt erou de la Mărăşeşti, mort de gripă spaniolă în 1919.
Dar
participarea basarabenilor la luptă alături de trupele române, pe
teritoriul românesc, a avut efecte pe care conducerea rusă nu le-a
anticipat. Trăind alături de soldaţii români, de civilii români,
basarabenii s-au convins că erau acelaşi popor, cu nimic diferiţi unii
de alţii.
Redeşteptarea conştiinţei naţionale se
petrecea şi pe teritoriul Basarabiei, pe unde se scurgeau refugiaţii
români sau veneau voluntarii ardeleni şi bucovineni în detaşamente de
luptă constituite din foştii prizonieri luaţi de ruşi de la armata
austro-ungară. În timpul foametei şi epidemiei de tifos din nordul
Moldovei rămas liber în iarna 1916-1917, grânele de pe teritoriul
basarabean au salvat România, tot acolo au fost duse imense cirezi de
vite şi oi evacuate din teritoriul ocupat. Medici şi civili basarabeni
au plecat la Iaşi şi în alte puncte pentru a lupta împotriva tifosului
şi mulţi au căzut victimă epidemiei, chiar şi marele poet basarabean
Alexei sau Alecu Mateevici, autorul poeziei „Limba noastră".
Pentru
a scoate Rusia din război, germanii organizează deplasarea lui Lenin în
Rusia într-un vagon sigilat. Ajuns la Sankt Petersburg, acesta îşi
organizează adepţii şi reuşeşte lovitura de stat bolşevică din noiembrie
1917, numită apoi în istoriografia sovietică Marea Revoluţie Socialistă
din Octombrie (după calendarul vechi). Apoi decide încheierea
războiului, pentru a se concentra asupra cuceririi puterii în Rusia şi
instaurării regimului bolşevic. Lenin s-a aliat cu oricine şi apoi i-a
anihilat la momentul potrivit, aşa a făcut cu menşevicii, cu marinarii
răsculaţi din Kronstadt sau cu Ucraina. La fel, a îndemnat republicile
foste ruse să-şi manifeste autonomia, pentru a le strivi tot la momentul
oportun, cum a fost cazul în Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan şi
cum va încerca în Basarabia.
Fiindcă Lenin şi
Trotsky aveau planuri mari, gândeau revoluţia permanentă care trebuia
realizată inclusiv cu forţa armelor Armatei Roşii până ce întreg globul
va deveni sovietic. Dar după eşecurile din Polonia în 1920 şi în
Ungaria, România şi Basarabia mai devreme, teoria lui Stalin a devenit
preponderentă, cea a consolidării revoluţiei proletare într-un stat până
ce restul vor deveni pregătite. De fapt, până ce U.R.S.S. va deveni
pregătită să le înghită, ceea ce s-a petrecut începând cu deceniul patru
al secolului XX, până atunci U.R.S.S. asigurându-şi stăpânirea în
Siberia, strivirea contrarevoluţionarilor albi Denikin şi Kolceak, şi o
înarmare corespunzătoare. Două ţări au anulat planul lui Lenin şi
Trotsky. Acestea au fost România şi Polonia.
România
a făcut-o prin curăţarea propriei ţări de bolşevici, apoi în 1919, de
stârpirea bolşevismului unguresc al lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta
şi cele două precedente). Mai mult, românii au anulat tentativele de
bolşevizare apărute în 1918 în Viena şi Praga (vezi capitolul „Viena şi Praga sub stăpânire românească" din articolul Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)).
Polonia, prin lupta de pe Vistula, numită şi miracolul de pe Vistula, a
oprit ofensiva sovietică asupra Varşoviei în 1920. Dar până atunci,
România va elibera Basarabia, şi nu oricum, ci prin baioneta soldatului
ţăran care l-a oprit pe Mackensen, i-a îngenuncheat pe cei mai buni
soldaţi din lume, a câştigat respectul lumii întregi, şi care mai apoi
va face strajă la Nistru şi va intra în singura capitală inamică ocupată
de Antanta, Budapesta, atârnând în vârful Palatului Parlamentului ungar
opinca care l-a adus pe acest soldat ţăran până aici, din negura
istoriei, de la Sarmisegetusa până la Budapesta (vezi Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta).
Dificultăţile recuperării istoriei deturnate
Istoria
noastră a fost furată, ciuntită, deturnată de zeci de ani de minciuni
sau atitudini care subestimează rolul românilor în evenimentele
istorice, punând sub semnul întrebării inclusiv ideea continuităţii
pentru a induce în subliminalul colectiv psihologia unor toleraţi, a
unui popor de sclavi, cu atât mai uşor de condus şi de manipulat. Cei
care au încercat şi în mare parte, în unele părţi au şi reuşit aceasta,
nu au făcut-o singuri. Nu au fost doar străini, n-ar fi reuşit singuri,
cozile lor de topor au fost români, care s-au pus în slujba duşmanului
nu din precepte filozofice sau după vorba „capul plecat sabia nu-l taie",
ci pentru mărunte şi iluzorii, de cele mai multe ori, beneficii
personale, fie că vorbim de cele materiale sau de satisfacerea
orgoliului sau poftei de putere. Spuneam că au fost iluzorii de cele mai
multe ori, fiindcă multe din aceste cozi de topor au fost eliminate
tocmai de tovarăşii de drum care s-au scuturat de ele ca de nişte unelte
devenite nefolositoare, cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu nefiind singular.
Cozile de topor apar şi se manifestă chiar şi în ziua de astăzi.
Basarabia
a avut soarta cea mai crudă şi din acest punct de vedere, al spălării
identităţii. Propaganda antiromânească, prin care se încearcă inventarea
unui alt popor, cel moldovenesc diferit de cel român, se continuă
deşănţată, vizibilă, la ordinea zilei. Şi basarabenii nu au mijloace să
se apere, istoria lor şi a românilor este pervertită aici de generaţii,
şi mare parte din documentele pe care s-ar baza o cercetare istorică la
Chişinău au fost distruse sau furate de ocupaţiile ruseşti din 1940 sau
după 1944. Chiar şi în România au dispărut o mulţime dintre acestea, iar
actualii istorici, majoritatea, nu au interes să desfăşoare o
activitate reală de scoatere la lumină a celor rămase, şi sunt multe.
Întrebaţi de ce acest dezinteres, ţi se răspunde invariabil, lipsa de
fonduri. De parcă Eminescu, Coşbuc, Negruzzi sau Haşdeu s-au uitat la
fonduri când au cercetat prin arhive prăfuite sau biblioteci insalubre.
Spuneam
că mare parte din documentele de arhivă s-au pierdut sau au fost
distruse de comunişti sau de alţi inconştienţi. Cu atât mai mare mi se
pare meritul unor mari români, de la simpli martori până la
participanţii de marcă la unele evenimente, care, atâţia câţi au scăpat
din închisorile comuniste, revenind acasă, bătrâni şi bolnavi, cu
sănătatea zdruncinată iremediabil, s-au apucat să-şi scrie mărturiile
cum s-au priceput mai bine, ştiind că nu vor putea fi publicate
niciodată în timpul vieţii lor scurte care le-a mai rămas, dar cu
încredere în viitorul românilor, pentru a lăsa mărturie şi a combate
minciunile propagate pe toate canalele disponibile. Hăituiţi de
securişti, care le confiscau când reuşeau toate documentele, aceşti
martiri ai neamului s-au martirizat încă o dată pentru a lăsa mărturii
cu atât mai valoroase cu cât au fost scrise cu limbă de moarte.
Aşa
a apărut în România, după 1990, ca parte a literaturii de sertar,
memorialistica de sertar, multe din ele salvate ca prin minune, dar câte
altele nu s-au pierdut? „România în al doilea război mondial", operă a lui Constantin Kiriţescu, cunoscut mai ales pentru cartea sa „România în războiul mondial",
scrisă în anii dictaturii staliniste pe baza discuţiilor cu foşti
diplomaţi şi ofiţeri, a fost considerată pierdută, autorul arestat şi
anchetat tocmai pentru aceste întâlniri, dar după ce a fost eliberat a
continuat să scrie până la moartea sa în 1965. Fiul său a crezut
manuscrisul pierdut definitiv, mai ales că locuinţa tatălui său a fost
repartizată unor fel de fel de indivizi care mai mult au distrus-o. Dar
manuscrisul a fost găsit după aproape treizeci de ani de la moartea
autorului. La fel, cartea lui Vasile Harea, participant la fenomenele
revoluţionare din Basarabia ca şi redactor la Cuvântul Moldovenesc,
precum şi la unirea Basarabiei cu România, manuscrisul „Basarabia pe drumul unirii"
a fost salvat de un securist care în timpul percheziţiei şi a
confiscării documentelor s-a făcut că nu vede unul dintre exemplare,
lăsând autorul să-şi continue munca. Dar asemenea exemple au fost rare,
majoritatea manuscriselor salvate s-au datorat autorilor şi familiilor
acestora, mai cu seamă urmaşilor prin grija cărora au fost publicate
după 1990.
Din această categorie voi cita pe cele
folosite în redactarea acestui articol, pe lângă ultimul menţionat, al
lui Vasile Harea, respectiv Testament pentru urmaşi, autori Pantelimon
Halipa şi Anatolie Moraru, ambii membri în Sfatul Ţării la 1918, precum
şi istoricul Alexandru V. Boldur, „Imperialismul sovietic şi România", autorul fiind martor la revoluţia rusă de la Petrograd.
Renaşterea Basarabiei
Declanşarea
revoluţiei ruseşti şi prin aceasta scăderea autorităţii centrale asupra
popoarelor ce compuneau imperiul ţarilor a avut un rol preponderent în
renaşterea mişcărilor naţionale ale polonezilor, balticilor,
ucrainenilor, georgienilor şi nu în ultimul rând a moldovenilor. O
descriere amănunţită a acestei perioade, a luptei basarabenilor pentru
libertate, ar fi necesară, dar depăşeşte cu mult limitele unui articol.
De aceea mă voi mulţumi să enumăr principalele evenimente, invitându-i
pe cei interesaţi să studieze cărţile apărute pe această temă, mult prea
puţine faţă de câte ar fi necesare.
În aprilie
1917, o serie de congrese moldoveneşti ale ţăranilor, preoţilor,
militarilor, cer două lucruri: autonomia politică a Basarabiei şi
înfiinţarea unui organ legislativ, Sfatul Ţării, precum şi a unui guvern
basarabean. Atmosfera era entuziastă, tricolorul românesc flutura peste
tot, se ţineau discursuri impresionante, soldaţii moldoveni
defilau pe străzi cu tricolorul în mână. Dar erau prea puţini şi dezertorii ruşi bolşevizaţi prea mulţi.
defilau pe străzi cu tricolorul în mână. Dar erau prea puţini şi dezertorii ruşi bolşevizaţi prea mulţi.
Din
luna mai 1917, se înmulţesc numărul de bande de dezertori ruşi de pe
front care cutreieră Basarabia, jefuiesc, ucid, violează, bande scăpate
total de sub orice control. Numărul lor va creşte continuu, mare parte
dintre ele bolşevizându-se, ajungând la un maxim după începerea
expulzării dezertorilor de pe teritoriul de la vest de Prut, decembrie
1917 - ianuarie 1918. Pentru a încerca să controleze acest fenomen,
generalul rus Şcerbaciov, comandantul frontului, aprobă înfiinţarea a 16
cohorte a câte o sută de soldaţi moldoveni, conduse de ofiţeri
moldoveni pentru păstrarea ordinii. Din păcate, acest număr se dovedeşte
insuficient faţă de mulţimea bandelor înarmate inclusiv cu mitraliere.
General Dimitrie Şcerbaciov (n.1857-d.1932), Armata Ţaristă |
La 20 iulie
1917, toate organizaţiile politice naţionale, precum şi comitetele
soldaţilor moldoveni de la Chişinău şi Odessa resping cu indignare
pretenţiile Ucrainei de a îngloba Basarabia între graniţele sale,
trimiţând protestele atât la Kiev cât şi la Petrograd, cerând acestuia
din urmă ca populaţia românească din Basarabia să fie separată de Rusia,
să i se aprobe autonomia în hotarele ei istorice şi etnografice.
La
28 august 1917 i se cere generalului Scerbaceev de către comitetul
Central Ostăşesc Moldovenesc să retragă din Basarabia unităţile de
rezervă ruseşti şi să aprobe mărirea numărului cohortelor moldovene de
la 16 la 50, plus 20 de cavalerie pentru că jafurile şi violenţele
bandelor de dezertori ruşi s-au înmulţit.
Aceste
evenimente se petrec chiar în timpul bătăliilor cumplite din vara anului
1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, când soldaţii români au făcut
minuni de vitejie, pe frontul de la Mărăşeşti, patru divizii rezistând
cu succes contra zece divizii duşmane, făcându-i pe inamici să muşte
ţărâna scumpă a României.
Congresele şi
solicitările diferitelor pături sociale din Basarabia au continuat,
toate având aceleaşi concluzii şi rezoluţii referitoare la situaţia
imposibilă creată de bandele de dezertori, majoritatea bolşevizaţi. La
21 octombrie este proclamată, de către primul Congres ostăşesc
Basarabia, Republică autonomă şi proclamă înfiinţarea parlamentului,
Sfatul Ţării, la 23 octombrie 1917, sub preşedinţia lui Ion Inculeţ,
vicepreşedinte Pantelimon Halippa. Acesta se întruneşte la 21 noiembrie
1917, cu reprezentanţi ai tuturor organizaţiilor naţionale, sociale şi
politice, economice şi profesionale. Sfatul Ţării avea 120 de deputaţi,
86 moldoveni şi 36 din minorităţile naţionale, în total 120 de deputaţi.
La 2 decembrie Sfatul ţării a proclamat Basarabia Republică Democratică
Federativă, iar la 8 decembrie 1917 este trimisă o delegaţie la Iaşi la
reprezentanţii Antantei ca să acorde ajutor militar contra barbariei
din Basarabia. Dar de către cine? Armatele ruseşti erau în descompunere,
iar după evenimentele ulterioare de la Socola (vezi articolul mai sus
menţionat) până şi cartierul general al lui Scerbaceev era păzit de
soldaţii români, care ţineau şi frontul, iar mai apoi vor scoate cu
forţa armelor trupele ruseşti din ţară. Antanta promite o divizie
sârbească de la Odessa şi una cehoslovacă din Kiev, dar acest lucru nu
se va materializa niciodată. Rămânea o singură soluţie, la fel cum s-a
întâmplat şi în 1919 contra bolşevicilor unguri, baioneta necruţătoare a
soldatului român.
Fiindcă situaţia în Basarabia era tragică
Vasile Harea, martor ocular: „Armate
întregi, conduse deseori de soldaţi aleşi de masa soldăţească, la
sosirea într-o localitate şi dând peste depozite de vin şi spirtoase, le
spărgeau, se îmbătau într-un asemenea hal încât pierdeau tot ce era
omenesc în ei şi apoi pornea dezmăţul care se solda cu pogromur
implicând distrugerea în averea obştească, atacarea caselor săteşti şi
orăşeneşti. La împotriviri răspundeau cu omoruri de oameni, cu
terorizarea întregii populaţii localnice. Asemenea binefaceri ruseşti
le-au cunoscut majoritatea oraşelor basarabene, ca Bălţi, Soroca, Orhei,
Tighina, Cahul, Bolgrad, Cetatea Albă şi Ismail, precum şi târguşoarele
Făleşti, Floreşti, Leova, Şoldăneşti, Hânceşti şi altele, precum şi
foarte multe sate precum Olăneşti, Tuzla, Isacova, Hârbovăţi etc." „
...uneori un grup de soldaţi înarmaţi oprea camionul în stradă, ei
coborau, sunau la intrare şi când cineva din casă întredeschidea uşa ca
să vadă cine este, era împuşcat cu un foc de armă
sau tras afară şi acolo omorât. Odată intraţi în casă imobilizau sub ameninţarea armelor pe toţi ai casei care asistau în tăcere la deposedarea de întregul avut aruncat în camion, căci dacă cineva se văieta era de îndată lichidat. Alteori intrau în curte aruncând câinilor alimente otrăvite şi de acolo în casă..."
(Vasile Harea, op. cit.).
sau tras afară şi acolo omorât. Odată intraţi în casă imobilizau sub ameninţarea armelor pe toţi ai casei care asistau în tăcere la deposedarea de întregul avut aruncat în camion, căci dacă cineva se văieta era de îndată lichidat. Alteori intrau în curte aruncând câinilor alimente otrăvite şi de acolo în casă..."
(Vasile Harea, op. cit.).
În
acest timp, existau o mulţime de organizaţii revoluţionare care vor
deveni bolşevice sau velicoruse pe teritoriul basarabean. Sovietul
soldaţilor şi muncitorilor din Chişinău, Sovietul gubernial al
soldaţilor şi muncitorilor, Comitetul executiv pentru apărarea
revoluţiei Comitetul pentru salvarea revoluţiei, Comitetul militar al
revoluţiei din
regiunea de sud, Comitetul pentru reunirea comitetelor sovietice din Basarabia, doar o parte dintre ele. Toate nu făceau nimic pentru potolirea anarhiei, ba dimpotrivă, de cele mai multe ori se raliau acestor bande scăpate de sub control. Dar cel mai important, la 28 decembrie 1917 s-a constituit la Chişinău Secţia Frontului Românesc al Rumcerodului, distrusă la Iaşi de când cu tentativa lui Rochal de a cuceri puterea. Nu trebuie uitat că acest Rochal a stat două zile la Chişinău înainte de a-şi găsi sfârşitul la Socola, timp în care a îndemnat organizaţiile bolşevice să cucerească imediat puterea în Basarabia. Deci aceasta reprezenta Rumcerodul, abrevierea de la Rum (Rumânski front) cer (Cernoe More, Marea Neagră) od (Odessa), deci cele trei realităţi militare, frontul românesc, flota Mării Negre şi teritoriul militar al Odessei.
regiunea de sud, Comitetul pentru reunirea comitetelor sovietice din Basarabia, doar o parte dintre ele. Toate nu făceau nimic pentru potolirea anarhiei, ba dimpotrivă, de cele mai multe ori se raliau acestor bande scăpate de sub control. Dar cel mai important, la 28 decembrie 1917 s-a constituit la Chişinău Secţia Frontului Românesc al Rumcerodului, distrusă la Iaşi de când cu tentativa lui Rochal de a cuceri puterea. Nu trebuie uitat că acest Rochal a stat două zile la Chişinău înainte de a-şi găsi sfârşitul la Socola, timp în care a îndemnat organizaţiile bolşevice să cucerească imediat puterea în Basarabia. Deci aceasta reprezenta Rumcerodul, abrevierea de la Rum (Rumânski front) cer (Cernoe More, Marea Neagră) od (Odessa), deci cele trei realităţi militare, frontul românesc, flota Mării Negre şi teritoriul militar al Odessei.
Mai existau pe
teritoriul basarabean unităţi mici româneşti, compuse de grupe de 10-20
de soldaţi români însărcinaţi cu paza unor depozite şi obiective, dar ce
au putut face aceştia în faţa bandelor de sute de bolşevici puşi pe jaf
şi pradă. Majoritatea au fost luaţi prizonieri şi trimişi la Odessa,
unde Cristian Rakovski a organizat detaşamente de revoluţionari în care
i-a înglobat cu forţa şi pe prizonierii români, trimişi să lupte în
stepele Rusiei pentru biruinţa revoluţiei bolşevice. Câţi români au
pierit în aceste lupte nu se va şti niciodată. Depozitele şi trenurile
capturate, bolşevicii le jefuiau şi ce rămânea le trimiteau spre Rusia,
în ideea că sunt avere rusească, chiar dacă erau cumpărate pe bani grei
de către reprezentanţii Antantei pentru necesităţile frontului.
Şi
jafurile şi prădăciunile continuau, bolşevicii făcându-şi mendrele
nederanjaţi de nimeni. De ce ar fi plecat, atâta timp cât mai era de
prădat, de jefuit, de violat, iar traiul şi vinul erau bune?
Victimele
acestor barbari s-au numărat cu sutele, nimeni nu a putut ţine vreo
evidenţă. Lor le-au căzut pradă nu numai cetăţenii paşnici, ci chiar
fruntaşi ai renaşterii basarabene, ca şi Simion Murafa şi Andrei
Hodorogea, ucişi de bandele bolşevice la 20 august 1917, la fel cum au
fost asasinaţi mai târziu avocaţii Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş de
către bandele ungureşti bolşevizate un an şi jumătate mai târziu în
Transilvania. Bolşevicii au apărut la via lui Hodorogea, acolo unde el
se afla alături de câţiva invitaţi. Ştefan Ciobanu şi Vasile Harea, deşi
invitaţi, au zăbovit mai mult la mănăstirea Suruceni, altfel, în mod
sigur, nu am mai fi putut vorbi despre academicianul Ştefan Ciobanu şi
memoriile lui Vasile Harea nu ne-ar fi parvenit niciodată. Bolşevicilor
le-a ieşit în faţă Simion Murafa, încercând să-i potolească şi să le
distragă atenţia de la restul invitaţilor care au încercat să se
ascundă. A parlamentat cu ei, dar beţia şi setea de sânge a acestor
sălbatici era prea mare. Văzându-l în uniformă militară, au tras
împuşcându-l în abdomen. Domnişoara Gavriliţă şi Andrei Hodorogea au
sărit să-l panseze pentru a opri hemoragia. Bolşevicii l-au recunoscut
imediat pe Hodorogea, pe cel ce umbla prin sate în costum naţional şi cu
tricolorul în mână, îndemnând românii la renaşterea naţională. Cu o ură
atroce s-au năpustit asupra lui, potopindu-l cu lovituri cu paturi de
armă şi baionete. Invitaţii au fugit, unii au ajuns la Chişinău chemând
ajutoare.
Camionul cu soldaţi moldoveni sosiţi la
faţa locului nu i-au mai găsit, cadavrele lor fiind aflate abia la morga
spitalului. Acesta a fost sfârşitul celor doi mari patrioţi moldoveni.
Chiar
nepotul lui Ion Pelivan, elev în clasa a şaptea de liceu, va fi ucis de
o bandă de bolşevici în primăvara lui 1918, pe motiv că purta
tricolorul la reverul hainei. Aceşti bolşevici vor fi capturaţi ulterior
şi vor fi trataţi de către trupele române conform legilor războiului.
Pe scurt, au fost executaţi.
La sfârşitul anului
1917, după anihilarea cuibului bolşevic de la Socola, de lângă Iaşi, de
către armata română, Rumcerodul de la Odessa ia decizia să cucerească
puterea în Basarabia cu orice preţ. În acest sens, trimite cu un tren
spre Chişinău 50 de revoluţionari pentru a organiza trupele ruseşti
bolşevizate în debandadă de acolo şi pentru a le dirija spre scopul
suprem, arestarea Sfatului Ţării şi instaurarea puterii bolşevice în
Basarabia, lucru nu prea dificil la prima vedere, din moment ce
sute de mii de soldaţi ruşi bolşevizaţi bântuiau ţara. Dar din aceşti 50 de revoluţionari plecaţi de la Odessa, doar 17 ajung la Chişinău, restul dezertând pe drum, fapt care spune multe despre disciplina acestora. De aici se deschide calea confruntărilor deschise între bolşevici şi românii basarabeni, în ajutorul cărora vor sosi şi trupele române care din nou vor decide soarta bătăliei cu tăişul şi vârful baionetelor.
sute de mii de soldaţi ruşi bolşevizaţi bântuiau ţara. Dar din aceşti 50 de revoluţionari plecaţi de la Odessa, doar 17 ajung la Chişinău, restul dezertând pe drum, fapt care spune multe despre disciplina acestora. De aici se deschide calea confruntărilor deschise între bolşevici şi românii basarabeni, în ajutorul cărora vor sosi şi trupele române care din nou vor decide soarta bătăliei cu tăişul şi vârful baionetelor.
Alexei Mateevici (1888-1917), poet basarabean |
Limba noastră de Alecu Mateevici
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatra rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au tara.
Limba noastră-i frunza verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.
Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc si tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastră-i limba sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng si care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.
Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multa vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ti avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatra rară
Pe moşie revărsată.
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatra rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au tara.
Limba noastră-i frunza verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.
Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc si tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastră-i limba sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng si care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.
Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multa vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ti avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatra rară
Pe moşie revărsată.
Bibliografie:
- Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
- Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
- Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
- Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
- Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992